Până când voi fi una cu tine

Sunt lângă tine, nu uita asta. Când te necăjești, când nimic nu-ți iese, când ți se pare că toată viața ta e doar un eșec jalnic și mărunt, ca toate celelalte din jur, când crezi că ai ales soluții proaste, când te bucuri, dar mai ales când ești trist. Sunt chiar acolo, puțin în spatele tău. Dacă te concentrezi puțin, ai să-mi simți mâna pe umăr, gândul bun, mângâierea. Sunt în mersul lin al norilor, în cântecul din zori al mierlelor, în foșnetul blând al frunzelor, în stânci și în ploaie, în tot ce e dincolo de poveri și îndoieli. Trebuie doar să te oprești o clipă ca să mă întâlnești, undeva, departe-aproape, în lumea fără constrângeri, unde poți spune ce simți și ce gândești, fără ascunzișuri. Privește-mă în ochi, te cunosc și mă cunoști, ne oglindim unul în celălalt. Sunt acolo-aici ca să-ți spun că va fi bine, că nu ești singur, că te prețuiesc și că zâmbetul tău e un dar pentru mine, că mă înflorești. Dacă simți asta și știi că din imposibil poți clădi o lume, răspunde-mi și trimite-mi înapoi gândul tău bun. Știu că atât se poate. Ce simt pentru tine mă sfâșie, dar mă și înalță. Ca în prima zi, ca întotdeauna. Voi mai fugi, voi mai tăcea, dar lucrurile nu se vor schimba. Când n-o să mai pot să rabd, am să dau buzna în visul tău și am să-ți răscolesc carnea până la epuizare, până când voi fi una cu tine. Și o să plec și o să tac, cu bucurie vinovată, dar o să mă întorc mereu, până când din pulberea de azi vom rămâne doar două lumini frumoase, licărind împreună în noaptea fără sfârșit.

Published in: on 21/07/2013 at 5:07 pm  Lasă un comentariu  

Nu mă pot abţine

Published in: on 18/05/2010 at 9:01 pm  Lasă un comentariu  

Aş vrea să fii aici…

Published in: on 19/06/2009 at 9:52 am  Lasă un comentariu  
Tags:

Ploaia era de vină

„Adevărul e… Uneori îmi lipseşti atât de mult încât abia pot să suport”

Întâmplător sau nu, dăduse iar peste replica de-acuma celebră din Brokeback Mountain. Avusese prejudecăţi legate de filmul ăsta, cu toate Oscarurile lui. Doi cowboy homosexuali, ha! Ce putea fi de premiat aici? Propagandă americană. Bineînţeles că nu s-a înghesuit să-l urmărească. Când i-a propus să se uite, l-a privit cu îndoială. Erau pierduţi undeva, pe o vreme ploioasă de primăvară, într-o parte străină de ei a oraşului, singuri, cu orele numărate. Se gândea la asta iar şi iar. Numai ploaia era de vină. Nu se îndoise atunci de gusturile lui, ci de ale ei. Nu erau totdeauna de acord, dar diferenţele i se păreau interesante, o incitau să privească şi din alt unghi, să compare, însuşi procesul de gândire i se accelera, ieşea din resemnarea obişnuită că nu are prea mult de aşteptat de la cei din jur…
Dacă va avea tocmai acum vreo supriză neplăcută, cu filmul ăsta ciudat? De unde să fi ştiut că va vedea o poveste de dragoste, pur şi simplu? O dragoste tristă şi imposibilă, laşă şi durabilă, plină de prejudecăţi şi puternică. Iubirile fericite nu impresionează pe nimeni. După ce că sunt banale, nici nu există. Există convieţuiri, prietenii, asocieri sociale. Ce sare de norme e în stare să atingă deosebirea, întotdeauna vecină cu ridicolul şi cu ridiculizarea, chiar cu anatema celorlalţi. Protagoniştii din Brokeback Mountain ştiau sau intuiau măcar asta şi s-au conformat. S-au mulţumit să trăiască de-adevăratelea doar câteva zile pe an, pe un munte uitat de lume, prefăcându-se, în restul timpului, că sunt „normali”. Şi, până la urmă, i-a făcut asta mai fericiţi? I-a împlinit ca oameni? Nici vorbă, ba i-au mai făcut şi pe alţii să sufere. Zecile de ani au trecut peste ei, unul a murit stupid, iar celălalt a rămas un loser mereu înjumătăţit. Dincolo de iubirea lor – romantică, dar banală, până la urmă, şi ea: se întâlneau, beau whisky, făceau grătare şi se iubeau îngheţaţi de frig într-un cort – vin întrebări despre alegerile de făcut şi despre preţul de plătit pentru fiecare opţiune. Nu contează că nu deranjează pe nimeni, „ceilalţi” îşi bagă veşnic nasul în treburile indivizilor care procedează diferit, nu le place să aibă în apropiere persoane care merg pe propriul drum. Turma reacţionează, îşi apără rutina. Şi, mai rea ca orice, vine autocenzura, călcarea propriului suflet în picioare, nefericirea celor care nu reuşesc să se priceapă, să se autoaccepte. Cât de bine se poate trăi fără turmă şi regulile ei? Reţeta filmului a fost una fără greş, într-adevăr, şi, la urmă, nu mai găsea nimic controversat. Pe tema iubirii imposibile se poate valsa la nesfârşit.
Dar pentru toate aceste nuanţe din Brokeback Mountain şi alte câteva zeci, lui trebuia să-i mulţumească. Le-a înţeles abia mai târziu. Atunci, în seara aceea, doar a tulburat-o vizionarea. Era crispată, stomacul îi juca feste, locul o stânjenea, îl privea, oarecum pe furiş, şi lacom, şi cu teamă, nu cumva să dispară. Un fior rece de gelozie a străbătut-o în timp ce il auzea conversând la telefon. Era prea mândră să tragă cu urechea şi nu se cuvenea să pună întrebări. Crizele posesive nu se aplicau în cazul lui, bunul simţ elementar, credea ea, impunea să-şi respecte reciproc libertatea, altfel nimic nu mai avea rost. Trecuse mult timp de când aştepta să fie împreună cu el, se concentrase atât de tare, incât i se părea că nu mai are vlagă. Vorbea, cam ţeapăn, lucruri fără importanţă. Minutele treceau implacabil. Mult timp s-a străduit să-şi stăpânească emoţia, să nu se grăbească să-l ia în braţe, să nu-i ceară să o ţină lipită de el, strâns, să mai creadă o dată că s-ar putea dizolva unul în celălalt. De fapt, n-avea de unde şti, probabil că doar ea tindea spre asemenea nivel de fuziune. Dorea apropierea, dezamăgitor cât de mare era robia chimiei, dar dorea să se şi bucure de el, să-l audă cum vorbeşte despre orice, avea o voce incredibil de caldă şi plăcută, să-i vadă ochii în semiîntuneric – ochii lor semănau cumva, ca şi cum ar fi fost rude (în altă viaţă, cine ştie?) – să-i prindă privirea şi câte una din nuanţele dinlăuntrului rămas pentru ea tot misterios, căci nu mai putea fi obiectivă. Nici n-avea intenţia. Deşi îl preţuia, nu-l înţelesese niciodată deplin şi ce ştia despre el venea mai mult din inimă, nu din minte, greu de acceptat pentru cineva care valoriza logica şi explicaţiile coerente. N-a ştiut niciodată, de pildă, dacă interiorul lui avea vreo vibraţie reală pentru ea. Ar fi vrut cu disperare să fi fost aşa şi – poate – că nu ar fi încercat vechea tentaţie idioată, de a miza sentimente la masa verde, de a-şi scormoni reciproc în suflete, până la epuizarea resurselor interioare şi dezgustul unul faţă de celălalt, numai pentru a întrezări limita, ca şi cum ce simte un om pentru altul ar fi de cuantificat. Un „poate” cu subiect, dar fără predicat, fiindcă şi ei aveau doar un versant ierbos şi câteva clipe. Dar nu era doar atât. Îi aducea linişte, nu ştia cum sau de ce. Îi plăcea când glumea, rezonau cam la acelaşi tip de umor, râdeau împreună şi atunci ea se simţea în siguranţă, de parcă s-ar fi separat de restul lumii într-un spaţiu numai de ei ştiut. Dar oare aşa se petreceau lucrurile sau erau doar himere ale imaginaţiei ei anapoda? Ori de câte ori încerca să pună ordine în gândurile legate de el, totul sfârşea într-o mare ceaţă, de unde se iţea, obraznic de triumfător, un dor cumplit, ca şi cum fără el ar fi pierdut ceva esenţial din viaţă. Existenţele lor se aflau ca la mii de kilometri una de alta, deşi distanţa asta  cerea doar un pas ca să fie parcursă, fie şi pentru câte un minut. Ploaia era de vină. Şi fragmentul de film, regăsit întâmplător, cu melancolia lui, care îi adusese aminte cum e să fii persoana nepotrivită în contextul nepotrivit. Şi, totuşi, seara ploioasă a lui Brokeback Mountain era o amintire de tezaur, mângâiată duios în gând, rememorată aproape minut cu minut, chiar dacă timpul i-a fost, ca mai mereu, duşman. Dacă ar fi primit vreun semn, ar fi urcat şi azi fără să clipească spre muntele friguros şi ascuns de lume? Mai mult ca sigur. Dar şi semnele astea au, pesemne, o lege şi o vreme a lor.

Published in: on 07/06/2009 at 6:40 am  Comments (4)  
Tags: